The Most Beautiful Woman in All of Egypt - Chapter #8 - Free To Read

Laila stătea nemișcată în timp ce Hagar îi prindea ultima brățară de aur în jurul încheieturii, metalul rece apăsându-i pulsul. Mâinile ei se mișcau dibaci, ajustând faldurile de in de pe umerii Lailei, netezindu-le până când cădeau pe spatele ei precum apa curgătoare.

Cortul era întunecat, lumina pâlpâitoare a lămpilor cu ulei aruncând umbre lungi pe pereți.

Laila inspiră, lent și măsurat. "E o nebunie."

Hagar pufni încet, făcând un pas înapoi pentru a-și examina munca. "E strategie."

"Dacă vor vedea prin mine?" întrebă Laila.

Hagar își înclină capul, ridicând diadema aurită modelată în forma discului solar al lui Ra. "Atunci îi lași să vadă ce vrei tu să vadă."

Așeză diadema pe capul Lailei, ajustând delicatele lanțuri de aur astfel încât să-i încadreze fața, prinzând lumina slabă precum focul topit.

Laila înghiți în sec. Fusese venerată și înainte. Dar niciodată așa.

Nu ca ceva de neatins. Nu ca ceva periculos.

Hagar se ghemui lângă ea, apăsându-i palma caldă pe umărul gol. Strânsoarea ei era fermă. "Au nevoie de o zeiță în seara asta." Își ridică ușor bărbia. "Așa că dă-le una."

Laila expiră încet. Apoi se ridică.

Vântul deșertului murise, lăsând doar trosnetul îndepărtat al lemnului arzând și foșnetul bocancilor pe nisip.

Tabăra rebelilor se adunase—bărbați întăriți de război, slăbiți de foame dar niciodată slabi. Stăteau între corturi, lângă focurile muribunde, cu armele încă prinse în spate, dar mâinile le căzuseră de pe mânere.

Și apoi—începu muzica.

Dansatoarele veniră primele, mișcându-se prin lumina focului, corpurile lor goale sub văluri subțiri de in, pictate în aur și parfumate cu ulei de lotus. Brațele lor se ridicau în arcuri lente, încheieturile răsucindu-se precum curgerea Nilului, brățările sunând în note blânde, provocatoare.

Apoi veniră muzicienii, bătaia constantă a tobelor rostogolind prin nisip.

Și în final—liniștea.

Laila făcu un pas înainte.

Rochia de in i se lipea de corp, brodată cu fir de aur, croiala ei menită să se muleze dar niciodată să ascundă. Colierul lat de turcoaz și ametist se odihnea rece pe claviculă, pietrele grele mișcându-se la fiecare pas. Brățările modelate precum aripile lui Isis străluceau pe încheieturile ei, sclipind în lumină.

Diadema aurită, discul solar al lui Ra, se odihnea pe capul ei, lanțurile delicate legănându-se, prinzând lumina focului precum fire din soarele însuși.

Nu și-a coborât privirea.

Nu s-a grăbit.

A mers ca și cum ei o așteptaseră de-a lungul întregului timp.

O schimbare trecu prin războinicii adunați.

Unii înghițiră în sec, gâturile lor mișcându-se vizibil, deși nu scoteau niciun sunet. Alții expirară încet, ca și cum abia acum își dădeau seama că își ținuseră respirația.

Un soldat—un bărbat cu cicatrici săpate adânc în piept—își trecu o mână peste față, degetele zăbovind pe buze, ca și cum încerca să alunge gândurile care se formau acolo.

Degetele altuia se strânseră pe mânerul pumnalului său, încheieturile palide, strânsoarea nesigură.

Un războinic mai tânăr—puțin mai mult decât un băiat—stătea aproape de marginea adunării, cu ochii mari, buzele ușor întredeschise. Clipi, ca și cum încerca să-și amintească să respire.

Chiar și Seti, care își bătuse joc de ea pe tot parcursul călătoriei, stătea nemișcat pe marginea unei lăzi de lemn, cu un pahar de vin pe jumătate gol atârnându-i dintre degete. Nu-l duse la buze.

Khepri, stând lângă cortul de război, nu spuse nimic. Ochii lui aurii o urmăreau, lent și calculat. Capul i se înclină, doar ușor, ca și cum cântărea un gând pe care nu-l avusese niciodată înainte.

Și apoi—Amunet își trase sabia.