The Most Beautiful Woman in All of Egypt - Chapter #5 - Free To Read

Laila se aștepta la haos.

O mulțime, cuprinsă de furie. O revoltă, alimentată de foame și frică. O altă criză, o nouă teroare gata să se dezlănțuie pe străzile din Memphis.

Nu se aștepta la asta.

Mii de oameni se adunaseră în fața palatului, întinzându-se cât vedeai cu ochii. Pulsul orașului bătea lent și greu, aerul gros de tămâie și căldură.

Unii țineau amulete de aur, brățări și talismane oferite cu mâini tremurânde. Alții aduseseră flori de lotus, petale delicate ofilindu-se în palmele lor.

Dar cei mai mulți căzuseră în genunchi.

Cu frunțile lipite de pământ.

Buzele lor șoptind, nu către zei—ci către ea.

Un fior îi străbătu șira spinării Lailei, deși noaptea era caldă.

Preoții stăteau pe treptele templului, cu robele fâlfâind, brațele ridicate spre ceruri, vocile lor purtându-se peste murmurul mulțimii.

"Laila, Fiică a Soarelui, protejează-ne."

"Laila, Divină de Sânge și Foc, ascultă-ne."

"Laila, zeița noastră, salvează-ne."

Fusese venerată și înainte. Poeții îi scriseseră despre grația ei, sculptorii îi gravaseră frumusețea în pereții templelor, preoții vorbiseră despre ea ca fiind chiar fiica lui Hathor.

Dar asta era diferit.

Asta era disperare.

Pământul de sub picioarele ei părea nesigur, ca și cum însăși pietrele palatului tremurau sub greutatea momentului.

Și apoi—

Aerul se schimbă.

Lumea se înceți la margini, ca și cum cerul însuși devenise prea greu. Vederea i se înclină. Deodată, văzu. Trupuri. Îngrămădite pe străzi, membre încâlcite, ochi fără viață. Duhoarea putrefacției, groasă ca ceața, ridicându-se în căldură. Nilul curgând negru, nu mai era dătător de viață ci un râu al morții. Pământul crăpat și uscat, un regat murind sub un soare care se întorsese împotriva lor.

Capitala arzând.

Memphis—un oraș de cenușă și ruină.

O viziune. Un avertisment.

Asta îi aștepta.

Asta urma să se întâmple dacă ea refuza.

Degetele Lailei se strânseră pe balustrada balconului, respirația ei scurtă, întretăiată.

Lumea reveni brusc—cântările, lumina torțelor, miile de ochi privind spre ea ca spre salvarea lor.

Adevărul se așeză în pieptul ei, greu ca piatra.

Zeii vorbiseră.

Laila nu se plecă. Nu plânse.

Se întoarse spre oameni, spre tatăl care o trimisese să fie sacrificată, spre regina care o privea cu răbdarea unui șarpe, așteptând să îngenuncheze.

În schimb, își ridică bărbia.

Și își declară soarta.

"Voi merge la ei," spuse Laila, vocea ei tăind noaptea ca o lamă.

Mulțimea amuți. Tatăl ei expiră ca și cum își ținuse respirația de-a lungul vieților. Nefirah zâmbi. Dar Laila nu se uita la ei.

Privirea ei rămase asupra miilor de jos.

"Voi salva Egiptul."